Regionalizarea Italiei

Motto:
Las’ că-i bine și așa, numa’ să nu ne ia ungurii Ardealu’…

Foarte interesant articolul 114 din Constituția Italiei (stat unitar), unde scrie că statul se situează (în cadrul Republicii Italiene) la același nivel cu regiunile, provinciile și municipalitățile(comunele). Un lucru foarte greu de înțeles de către majoritatea românilor, ca să nu mai vorbim de politicieni, sau de membrii administrației.

În România, statul este undeva deasupra tuturor, dar, mai ales, deasupra cetățeanului… A nu se confunda patriotismul, iubirea, respectul față de patrie, neam, cu cel față de stat, mai ales dacă acel stat este, de fapt, inamicul numărul unu al propriilor cetățeni…și nu de azi sau ieri, ci de când există acest stat, adică de prin 1866…

În anul 1970 au fost instituite 15 noi guverne regionale după ce, cu câţiva ani înainte, fuseseră înfiinţate cinci regiuni speciale, în zone de graniţă, unde se manifestaseră unele tendinţe separatiste, investite cu o autonomie mai mare, garantată de Constituţie (este vorba de Friuli-Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino-Tirolul de Sud și Valle d’Aosta).

Guvernele regionale răspund de agricultură, sănătate, urbanism, lucrări publice, finanţe, educaţie, cultură, formarea profesională şi dezvoltarea economică. Regiunile sunt conduse de un consiliu format din 30 până la 80 de membri, în funcţie de populaţia regiunii, iar consiliul îşi alege un preşedinte şi un cabinet.

Regiunile funcţionează după un statut care stipulează organizarea, procedurile şi aria de jurisdicţie ale acestora conform Constituţiei şi legislaţiei naţionale în vigoare. În urma unei reforme administrative din anul 2001 competențele regiunilor au fost lărgite și mai mult.
Articolul 57 din Constituția Italiei stabilește că Senatul este ales pe baze regionale(cu excepția a 6 senatori aleși de diaspora italiană și de un mic număr de senatori aleși pe viață). Guvernarea regională a schimbat comportamentul elitei politice: a avut loc o depolitizare ideologică în favoarea abordării pragmatice a chestiunilor publice; s-a manifestat o orientare spre dreapta eşichierului politic; a scăzut ponderea extremiştilor.

Guvernele regionale sînt mai familiarizate cu realităţile şi cu nevoile locului decît miniştrii din Capitală, au contribuit la adoptarea unui stil mai echilibrat, mai tolerant şi mai pragmatic de a face politică, de a gestiona conflictele. Succesul reformei regionale italiene este evident, chiar dacă n-a venit dintr-o dată. Legăturile civice orizontale (între diferitele forme de organizare ale cetăţenilor) favorizează performanţa economică şi instituţională. Relaţiile pe verticală atrag neîncrederea, dependenţa, înşelătoria, izolarea, dezordinea, corupţia, criminalitatea, înapoierea care se susţin una pe alta.

Guvernarea bună depinde, în mare măsură, de implicarea socială a comunităților locale(regionale) civice, pentru că într-o asemenea comunitate, cetăţenii doresc o guvernare mai bună, cer servicii publice mai eficiente şi le obţin doar prin participarea proprie. Cetăţenii din regiunile mai puţin implicate civic se găsesc mai degrabă în postura de solicitanţi, înstrăinaţi şi cinici.

Într-o societate civică, relaţia în comunitate este de natură morală, nu legală, sancţiunea fiind excluderea din reţeaua solidarităţii şi a cooperării. Acolo, însă, unde angajamentul civic lipseşte, perspectivele par a fi sumbre, vezi exemplul (negativ) al Sudului italian şi principiul lui „trişează întotdeauna”.

În întregul ei, însă, regionalizarea italiană se dovedeşte a fi o reformă reuşită, apreciată din ce în ce mai mult, cu fiecare sondaj, de către italieni. Toate regiunile au steag și stemă, care sunt arborate cu mândrie alături de steagul național și cel al Uniunii Europene.